adienache

În România rurală statutul de membru UE ar trebui să
modifice un mod de viaţă neschimbat de generaţii. Un reportaj de Martin
Fletcher.

Am descoperit Raiul. Nu e o insulă tropicală sau o
staţiune superaranjată pentru cei bogaţi şi celebri. Este un sat din munţii
României, cel mai nou şi cel mai sărac membru al Uniunii Europene, presupusa
casă a lui Dracula, a vampirilor şi a afluxului de ţigani, hoţi şi imigranţi
ilegali care s-ar îndrepta spre Marea Britanie.

Numele său este Măţău. Casele sale din lemn cioplit şi
tencuială împodobită, cu acoperişuri din fân, înconjurate de livezi,
împrejmuite de garduri de uluci. Peisajul cuprinde o vale adâncă, păduri şi
vârfurile înzăpezite ale munţilor Carpaţi, casa lupilor, urşilor, caprelor
negre şi mistreţilor. Aerul de iarnă e înmiresmat de fumul lemnelor şi de
gunoiul de grajd. Liniştea e spartă doar de clopoţeii vacilor, behăitul oilor
şi, în zori, de cântecul cocoşilor.

Soldatul şi scriitorul Patrick Leigh Fermor, care a trecut prin apropiere
în călătoria sa din the Hook of Holland la Constantinopol înainte de al Doilea
Război Mondial, ar găsi puţine schimbări. Ţăranii cu palme aspre, feţe dure şi
miros puternic din Măţău încă mai trăiesc aproape la fel ca şi strămoşii lor.

Ei ţin
câteva vaci, câţiva porci şi nişte găini în curte. Cultivă cartofi, ceapă şi
morcovi. Taie iarba cu coasa şi o adună în căpiţe. La începutul fiecărei veri
ei îşi conduc oile la păşunile montane. Toamna, bunici, părinţi şi copii
recoltează mere, prune şi pere, iar în cazanele de cupru ale celor trei poverne
ale satului ei transformă prunele în ţuică. Pivniţele lor sunt pline de fructe,
cartofi, carne afumată în bucătăriile de vară, brânză în burduf din piele de
oaie şi butoaie mari cu ţuică.

Plimbă-te
pe uliţele de pământ ale Mâţăului (drumul pietruit se termină în sat) şi te
întâlneşti cu căruţe trase de cai cărând lemne de foc din pădure, măgăruşi
purtând putineie cu lapte, copii mânând vacile la adăpători. Femei în vârstă
cară apă acasă în găleţi atârnate de cobiliţe. Cam 20 din cele aproximativ 500 de
case ale Măţăului au apă curentă. Sunt 10 tractoare într-o comună de 1.800 de
locuitori. Au o maşină de poliţie şi o bicicletă de poliţie cu un girofar roşu
şi albastru.

Poate
România nu are legi, instituţii şi graniţe externe comune cu Marea Britanie,
dar Măţău e la 1.200 de mile (1.931 km) şi câţiva ani-lumină de Londra. Fiica
mea adolescentă cheltuieşte mai mult pe o pereche de pantofi decât cei mai
mulţi dintre locuitorii săi câştigă într-o lună, dar au un caracter la fel de
puternic ca brânza oilor lor şi o generozitate pe măsură.

Fotograful,
translatorul şi cu mine am găsit biroul primarului lângă şcoala ale cărei
table, pupitre de lemn şi hărţi ne-au amintit de cele din Anglia anilor ’50 şi
lângă monumentul comemorativ al eroilor de război, care nu face diferenţă între
ţăranii care au murit luptând alături de nazişti şi cei de după 1943, când
România a trecut de partea Aliaţilor. Le-am explicat că vrem să stăm câteva
zile în Măţău să vedem impactul aderării la UE şi imediat am fost cinstiţi cu
pahare de rachiu tare de prune.

Curând
viceprimarul, Ion Zipiş, ne-a instalat în casa sa. Restul săptămânii a trecut
într-o grabă, cu mese uimitoare, în care fiecare bucătură era produsă la câţiva
paşi de locul unde stăteam, pe măsură ce sătenii ne-au primit în casele lor.

Acest
paradis nu e neîntinat. Pentru început, Măţău, ca şi restul României nu e locul
în care să fii fie rrom (ţigan) sau homosexual. „N-ar trebui să scrii despre
ţigani. Nu merită”, mi s-a spus după ce am vizitat câteva bordeie ale rromilor
de la câţiva kilometri. Femeile sunt destul de puţin emancipate, iar primarul
Damian Poştoacă ne-a servit câteva glume misogine, care l-ar fi alungat din
funcţie cu surle şi trâmbiţe în Marea Britanie. Chiar dacă nimeni nu recunoaşte
public, este prudent să le oferi doctorilor şi funcţionarilor „atenţii” pentru
serviciile prestate.

Nici
acest paradis nu va rezista, căci liniştea Măţăului ascunde faptul că e aproape
de o mare schimbare. La mai puţin de două luni de când România a intrat în UE,
ordinele de la Bruxelles ameninţă să distrugă acest fel de viaţă. Tinerii
pleacă în căutarea unor slujbe mai bine plătite în Europa de Vest. Şi chiar
dincolo de vârful dealului de deasupra Măţăului buldozerele frământă pământul
pentru construcţia unei pârtii de schi şi unei staţiuni.

Unul
dintre prânzurile noastre îmbelşugate a avut loc în casa lui Ion Sulca, un
cioban în vârstă de 70 de ani cu obraji roşii, ochi albaştri şi senini, o gură
plină de dinţi aurii şi argintii şi o voce pătrunzătoare. El purta o bluză,
pantaloni şi haină făcute din lâna oilor sale. Podeaua era acoperită de covoare
din blănuri de oaie. Masa era acoperită cu lapte bătut de oaie, brânză de oaie,
berbec sărat, bucăţi de grăsime afumată de porc şi felii groase de tobă, burtă
de porc umplută cu măruntaie. În timp ce mâncam şi vorbeam, radioasa lui soţie
a adus farfurii cu bulz aburind, mămăligă cu brânză grasă de oaie.

Gazda
noastră era deja prins în discuţie. „Nu văd niciun bine venind dinspre UE”
atacă el. „Toate produsele pe care le vedeţi, eu n-o să le mai pot vinde. Din
punctul meu de vedere, Uniunea e mai rea decât comunismul.”

De fapt,
Măţăul a ieşit relativ uşor din perioada în care Ceauşescu a condus timp de 24
de ani ţara din Bucureştiul, aflat la 160 de
kilometri. A scăpat cu succes de colectivizarea fermelor sale. Un doctor din
Câmpulung-Muscel, oraşul din vale, i-a ajutat să scape de încercările lui
Ceauşescu de a transforma femeile României în maşini de produs copii, făcând
avorturi clandestine. Şi chiar dacă Măţăul a avut informatori la Securitate,
nimeni nu-i ştie. Ion Lupaşcu, 94 de ani, îşi aminteşte că a fost chemat
înăuntru, când a trecut o dată cu căruţa prin faţa postului de poliţie.„Mi-au
cerut să fiu omul lor. Le-am zis că am prea multă treabă în gospodărie” râde
el.

Dar gazda
noastră are dreptate. Măţăul este plin de poveşti despre regulile europene.
Unele nu sunt adevărate, cum ar fi cea conform căreia cimitirele trebuie să fie
în afara satului, de exemplu. Unele sunt impuse de Guvern, cum ar finterdicţia
pentru căruţele trase de cai pe drumurile mari. Dar unele vin direct de la
Bruxelles şi îi vor afecta direct pe cei aproximativ 400 de fermieri ai
comunei.

În
viitor, de exemplu, vor fi taxaţi pentru toată ţuica pe care o produc peste 50
de litri pentru consum personal. În curând ei nu vor mai putea să-şi vândă
brânza în afară „localităţii imediate”, decât dacă-şi modernizează acareturile.
Şi vor trebui să-şi ducă animalele la un abator la 40 km, în loc să le
înjunghie pe loc.

Aceste
schimbări vor cauza mari greutăţi într-un sat în care doar o treime dintre
locuitori au slujbe şi 200 € pe lună e un salariu bun. Puţini au suficient
teren pentru a fi eligibili pentru subvenţiile europene, sau să concureze cu
fermele industriale. Chiar în timp de continentul pune accent pe fermele
organice, ei s-ar putea vedea nevoiţi să-şi adune resursele într-o
„colectivizare” forţată.

Ion
Vişoiu câştigă 260 € ca inginer al satului. Soţia sa, Vasilica, completează
veniturile familiei vânzând 30-40 kg de brânză de casă în piaţa din Câmpulung
în fiecare săptămână şi vreo 300 de litri de ţuică în fiecare an. „Ar fi greu
fără ce aduc eu”, zice ea.

Emigraţia
e o altă ameninţare. Cam 100 de săteni, ca şi două milioane de compatrioţi ai
lor, au plecat să lucreze ilegat în Europa de Vest înainte ca România să se
alăture UE, dar primarul se aşteaptă ca exodul să se accelereze acum că o mare
parte a continentului, cu excepţia Marii Britanii, a renunţat la obligativitatea
permiselor de muncă.

Puţine
lucruri îi pot reţine în Măţău. Cei mai importanţi doi angajatori din
Câmpulung, minele de cărbune şi fabrica de autoturisme de teren, şi-au închis
porţile când România şi-a reformat economia, pregătindu-se să devină membru UE.

Într-o
seară am stat de vorbă o oră cu clienţii unuia dintre cele trei magazinaşe din
Măţău. Cristian, 36 de ani, care câştigă 120 de euro pe lună ca mecanic auto,
va pleca în Germania luna viitoare, unde are promioşi
5 € pe oră ca lucrător în agricultură. Adina Vişoiu, o elevă de liceu de 17
ani, vrea să-şi continue studiile în Franţa. „Toţi prietenii mei vor să plece
afară” zice ea. Aurel Burhan, 50 de ani, are un fiu care câştigă 50 de euro pe
zi ca grădinar în Roma şi o fiică ce face 800 € pe lună curăţând case în
Karlsruhe, Germania. Celălalt fiu al său va pleca în străinătate când termină
şcoala. „Nu-şi găseşte de lucru aici”, explică Burhan cu tristeţe.

Îţi dai
seama de lucrătorii în străinătate după starea caselor lor. Cecilia Anghel îşi
mai adaugă un etaj. De trei ani soţul ei câştigă 1.000 € pe lună lucrând în
construcţii în Corsica, de zece ori mai mult decât făcea când aducea pâine în Măţău. Pe
timpul verii ea îşi lasă cele două fiice în grija socrilor  şi i se alătură, lucrând ca menajeră la un
hotel. „Aici nu ai niciun viitor, chiar dacă eşti calificat”, zice ea.

Sătenii
vorbesc mai mult cu tristeţe decât cu furie despre porţile închise ale Marii
Britanii, mulţi dintre ei învinuindu-i pe „leneşii, necinstiţii” rromi pentru
renumele prost al ţării lor. Dar Marea Britanie nu este destinaţia lor
preferată: ei aleg, mai degrabă Spania, Italia sau Franţa care sunt mult mai
apropiate cultural de România.

Cei mai
mulţi dintre sătenii mai tineri au fost învăţaţi în orele de Cultură Civică de
la şcoală că UE e, fără îndoială, Un Lucru Bun, şi ei îmbrăţişează şansa de a
călători şi munci afară, chiar dacă insistă că vor să se întoarcă atunci când
vor fi făcut ceva bani. Ion Lupaşcu, în vârstă de 94 de ani, zice că e mândru
că România s-a întors în Europa – „Acum e chiar foarte bine pentru noi” – şi
preotul Tudor Boambeş, de 47 de ani e de acord: „Suntem într-un club cu oameni
care au experienţă în dezvoltare economică, politică şi socială.”

Alţii,
mai ales bătrânii, sunt de acord că România nu a avut altă alegere, dacă vroia
să se alăture lumii moderne, dar se tem de o pierdere a identităţii naţionale. „UE
o să ne distrugă tradiţiile”, zice Ion Vişoiu, inginerul satului, mâncând carne
afumată de porc şi ciuperci murate în bucătărioara lui întunecoasă.

Lumea
aceea modernă se apropie cu repeziciune.bucureştiul e plin de noi malluri,
hoteluri şi birouri, pe măsură ce investiţiile străine curg. Cele două treimi
din economia României care nu sunt agricole cresc rapid.

Deasupra Măţăului ne întâlnim cu Dorin Mirea, proprietarul uneu fabrici de
cărămidă din Câmpulung, stând pe o limbă de pământ de sub un proaspăt instalat teleschi
second-hand din Italia. El conduce un sindicat care va investi 400.000 € în
pârtia de schi şi intenţionează să obţină finanţare europeană pentru a dezvolta
o staţiune pentru tot anul.

El plănuieşte
un hotel, un restaurant, terenuri de tenis, piscină, mini-golf, echitaţie. „Am
vise mari” ne declară.

Această
viziune este împărtăşită de Poştoacă, primarul Măţăului. „Nu e bine să plângem
după trecut”, zice el. „Trebuie să facem ceva realistic pentru viitor.”

Şi el are
idei mari. De curând a semnat un contract să aducă internetul în Măţău.

Intenţionează
să aplice pentru fonduri europene (România ar trebui să primească aproximativ
20 de miliarde € în următorii şapte ani) pentru drumuri pietruite, apă curentă
şi un sistem funcţional de canalizare. El vrea să promoveze agroturismul, cu
sătenii deschizându-şi casele de oaspeţi şi formând o cooperativă să producă
brânzeturi organice şi ţuică pentru comercializare. Prevede că străini bogaţi
vor cumpăra pământ pentru casede vacanţă. Într-adevăr, preţurile cresc şi
primul britanic şi-a cumpărat o casă lângă sat.

Are
dreptate, desigur. Acesta e progres. Şi totuşi…

În ultima
noastră dimineaţă am mers la una dintre cele trei biserici ortodoxe, cu turlele
în formă de ceapă. Era „Sâmbăta Morţilor” când sătenii îşi amintesc de membrii
familiei plecaţi dintre noi. Au venit în număr mare, cu căruţele sau pe jos. În
timp ce un preot începător cânta rugăciuni ei aprindeau lumânări şi acopereau
podeaua cu coşuri de nuiele cu pâine, mere şi colivă – budincă de grâu –
decorată cu cruci.

Sătenii
se îmbrăţişau cu prietenii şi vecinii, se închinau la unison, îngenuncheau în
acelaşi timp şi cântau în armonie. Erau împăcaţi cu trecutul, cu sine şi cu
natura. Pentru cât timp?

Clic pe sigla Times pentru articolul in versiunea originala.